PAGINA COPIILOR

CEI 3 COPACI

            Când eram copil, bunicul mi-a spus o legendă tare frumoasă, pe care şi el o ştia de la bunicul său, aşa încât sunt convins că lucrurile pe care acum, la rândul meu vi le spun, s-au întâmplat întocmai.

          Tare demult, pe vârful unui munte, au prins rădăcini trei copăcei. Fiind aproape unul lângă altul, s-au împrietenit şi stăteau toată ziua de vorbă, căci ce altceva ar fi putut face?!

          - Eu, dragii mei, zise primul copac, nu voi sta toată viaţa aici. Sigur un tăietor de lemne va vedea cât de frumos e lemnul meu. Mă va tăia şi va meşteri din mine un cufăr minunat, în care vor fi aşezate comori fără pereche: bani de aur şi bijuterii cu pietre scumpe….. Ce norocos voi fi, să port asemenea comori!

          - Să dea Domnul să ţi se îndeplinească visul, prietene! Spuse cel de-al doilea arbore. Nici eu nu cred că îmi voi petrece restul vieţii aici, în pădure, căci – vedeţi voi – eu vreau să duc o comoară şi mai de preţ: pe rege, căci el e cel mai preţuit şi mai admirat om. Când va veni un tăietor prin pădurea noastră va observa imediat ce lemn tare şi bun am şi va meşteri din mine o corabie rezistentă şi puternică, unde toţi se vor simţi în siguranţă; o corabie gata să străbată mările şi oceanele lumii şi pe care să navigheze, fără îndoială, însuşi regele! Ce norocos voi fi, să-l pot purta chiar pe împărat!

          - Dragii mei, zise şi cel de-al treilea copac, eu unul îmi doresc să rămân în pădure, căci sunt în vârful muntelui şi visul meu e să cresc şi mai mare şi mai sus decât orice copac din lume, iar crengile mele să atingă cerul, pentru a-L vedea acolo pe Însuşi Dumnezeu. Aşa oamenii îşi vor aminti mereu de mine. Ce norocos voi fi, să ajung atât de aproape de Domnul!

Şi uite aşa se rugau cei trei copaci, sperând că Bunul Dumnezeu le va asculta rugăciunile şi fiecare îşi va vedea visul împlinit. Anii treceau unul câte unul, cei trei copaci prindeau rădăcini adânci, iar ramurile lor înverzite se ridicau tot mai sus.

Şi iată că într-o dimineaţă trei tăietori de lemne au urcat până în vârful muntelui. Primul copac îl privea cu emoţie şi nerăbdare pe omul care se apropiase de trunchiul său.

- O să vând acest copac tâmplarului din sat, zise primul tăietor. Şi începu imediat să-l lovească cu toporul. Mare era bucuria copacului văzând că omul îl taie. Visul său era pe cale să se adeverească.

Al doilea copac, mai mare decât primul, aştepta şi el cu nerăbdare să fie ales ce către tăietor. Şi chiar aşa s-a întâmplat.

- Tii, ce lemn bun, prieteni, zise al doilea tăietor. Voi vinde copacul acesta tâmplarului din port. Sigur voi lua un preţ bun pe el.

Tare bucuros era şi cel de-al doilea arbore. Şi dorinţele lui deveneau realitate. În port, ce altceva ar fi putut ajunge dacă nu o mândră corabie, pe care să navigheze însuşi regele?!

Cel de-al treilea copac, însă, era speriat şi tremura din toate crengile de frica tăietorilor, căci dacă l-ar fi doborât, visul său s-ar fi spulberat şi n-ar mai fi crescut până la cer, să fie aproape de Dumnezeu.

- Eu unul, zise şi ultimul tăietor, voi doborî copacul acela falnic din vârful muntelui şi îl voi duce acasă.

Vai, cât de trist era cel de-al treilea copac, nici nu se poate povesti! Căci loviturile de topor îi tăiau nu doar trunchiul său măreţ, ci îi spulberau şi toate speranţele.

După câteva ceasuri cei trei copaci erau deja tăiaţi, curăţaţi de crengi şi încărcaţi în căruţe. Primul dintre ei ajunse la tâmplarul din sat, iar acesta, văzând că e destul de mic şi nu putea scoate mult lemn din el, zise:

- Ia să fac o iesle pentru animalele din grajd şi să pun paie în ea.

Primul copac a înţeles că visul său nu se mai putea împlini. Ajunsese o iesle abia încropită din câteva scânduri, părăsită într-un grajd, nebăgată în seamă de nimeni, decât poate de animalele care veneau să mănânce fânul şi paiele aşezate în ea.

Al doilea arbore a fost vândut tâmplarului din port, care chiar de a doua zi a început să meşterească la el. Însă nici gând de corabia falnică la care visase copacul. Meşterul a făcut  o corăbioară mică, o barcă pescărească. Fără îndoială că o ambarcaţiune aşa modestă şi firavă n-avea ce să caute pe mările şi oceanele lumii, aşa că nici pomeneală de vreun rege care să urce pe punte ei. Oamenii au dus-o pe un lac mai mare din apropiere, pentru a fi folosită la pescuit şi la traversat apa. Şi uite aşa şi cel de-al doilea arbore şi-a văzut speranţele năruite.

Al treilea copac a ajuns în gospodăria celui care îl tăiase. Acesta a făcut din el câteva bârne groase, pe care le-a dus într-o magazie întunecată din fundul curţii şi le-a lăsat acolo.

Vai, câtă durere simţeau acum cei trei copaci! Asta le era soarta: nici unul să nu-şi poată împlini visul! La ce-ar mai fi putut ei spera?

Iar anii treceau mai departe. Primul arbore, care acum era doar o iesle pentru animale, stătea mereu în grajd. Dar într-o seară de iarnă, un bărbat şi o tânără fată au poposit în acel grajd. Iar noaptea s-a petrecut o minune nemaipomenită: Fecioara a născut un Prunc, pe  Care L-a numit Iisus. Ea a luat copilaşul şi L-a aşezat chiar în ieslea cu fân. Se uita cu atâta drag al Prunc, încât copacul a înţeles că cea mai mare comoară pentru o mamă este copilul ei, iar el avea bucuria să ţină chiar această comoară. Au venit şi păstori care, căzând în genunchi, s-au închinat Pruncului din iesle. Au mai sosit şi trei magi înţelepţi care I-au adus micuţului daruri. Iar deasupra cântau cete de îngeri. Era o noapte sfântă, căci acum se născuse Însuşi Dumnezeu, iar el, primul copac, fusese binecuvântat să-şi vadă visul împlinit. ”Ce norocos sunt, gândi el, să pot ţine cea mai de preţ comoară din toate timpurile!” Era mai mult decât visase!

Anii au trecut mai departe: zece, douăzeci, treizeci de ani…. Ce de-al doilea copac, care ajunsese barcă pentru pescari, era în fiecare zi la fel de trist. Mereu îi purta pe oameni pe apele lacului şi niciodată nu se întâmplase nimic. Până într-o zi, când o furtună puternică a început să ridice valuri uriaşe, iar vântul bătea în pânze gata-gata să le rupă. În atâţia ani de când naviga nu-şi amintea să fi văzut o urgie mai mare. Pe punte oamenii erau speriaţi, căci micuţa corabie avea să cedeze fără îndoială. Un singur călător era liniştit: El S-a ridicat şi a certat vânturile şi marea. Şi iată că o minune fără seamăn s-a întâmplat: valurile au încetat de îndată, iar vântul nu mai bătea deloc. Cine era Cel care putea porunci naturii ce să facă?Cine era Acela de care ascultau marea, vântul şi cerul? Toţi Îi mulţumeau, căci era Iisus Hristos. Cât de fericit era acum şi de-al doilea copac, căci fusese binecuvântat şi visul său se împlinise! ”Ce norocos sunt, gândi el, să-L pot duce pe Regele regilor, pe Împăratul împăraţilor, pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu!” Era mai mult decât visase!

Cel de-al treilea copac, însă, chiar şi după atâţia ani, era tot acolo, în magazie, tăiat în lemne groase. Dar uite că într-o zi bârnele sale au fost legate scoase la lumina zilei. Au fost legate între ele, pentru a forma o cruce mare, apoi puse în cârca unui om nevinovat ce fusese condamnat pe nedrept. Cu greu ducea omul crucea mare şi grea. De câteva ori s-a prăbuşit sub povara ei, fiind biciuit de soldaţi şi ocărât de oamenii ce strigau de pe marginea drumului. Cel de-al treilea copac era îngrozit: simţea parcă şi el durerea acelui om nevinovat. Dacă ar fi putut, ar fi devenit mai uşor pentru a-l ajuta măcar cu atât pe cel ce se trudea cu crucea în spate. Apoi crucea a fost înfiptă în pământ, iar Omul răstignit pe lemnul ei. Şi ce minune mare s-a întâmplat în ceasul acela, căci pe el, pe cel de-al treilea copac, era răstignit Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos. Visul său se adeverise: era cel mai aproape de Dumnezeu. Iar lemnul său era binecuvântat, plin de har şi sfinţenie. „Ce norocos sunt, gândi copacul, să-L pot avea pe Dumnezeu lângă mine, iar eu să fiu lângă El ”. Era mai mult decât visase!

Mântuitorul a murit pe Sfânta Cruce şi a înviat. De aceea crucea este cel mai iubit şi mai preţuit însemn al oamenilor. Bucăţi din lemnul Sfintei Cruci, adică părticele din cel de-al treilea copac, sunt păstrate cu sfinţenie în biserici mari şi catedrale, iar oameni din toată lumea vin să se închine şi să sărute lemnul sfânt pe care a fost răstignit Mântuitorul.

Vedeţi voi, Bunul Dumnezeu S-a milostivit de cei trei copaci şi le-a auzit rugăciunile de pe vremea când erau doar trei mlădiţe. Şi a făcut astfel încât visele lor să se împlinească.

Ba mai mult!

Poate că şi voi aveţi vise, dorinţe şi speranţe mari. Rugaţi-vă Bunului Dumnezeu, căci El vă ascultă şi vă aude şi, cu siguranţă, vă ascultă rugăciunile, dăruindu-vă poate mai mult decât îndrăzniţi voi să visaţi! Poate viaţa vi se pare uneori tristă şi fără speranţă. În asemenea momente amintiţi-vă povestea celor trei copaci!